Roxana

Privirea mi-e plina de vant,
iar irisul i-un colt de luna.
Te inramez pentru o clipa
in gand,
dar nu mi-e de ajuns.

Trupul mobil al buzelor tale,
ingerul de altadata,
vulcanul din suflet…
toate se ineaca acum
in desertul timpului.

Iti ating umbra
cu degetul privirii,
intr-un fugar gand.
Mirosi a tacere
sau…a nimic…

Timpul rebel trece
fara sa-mi sarute tampla.
Pleoapa imi cade grea
peste un zambet cersit,
si apoi…mor din nou!

Niciodata nu vei sti
ce as fi vrut sa iti soptesc acum…

Niciodata nu am murit,
mai mult decat acum.

“Doamna mea,

…D-ta totdeuna ai gândit că eu petrec în Bucureşti. Te-ai înşelat totdeuna şi fie cine din cunoscuţii mei îţi poate da mărturie c-am trăit ca un pustnic, ca un săhastru. Mizerii trupeşti şi sufleteşti m-au împresurat întotdeuna şi amintirile, căzând una câte una ca frunzele veştede, momente de aur şi momente de durere au lăsat pe urmă-le un desgust de viaţă şi de tot, pe care nu ţi-l pot descrie. Îţi vei fi aducând aminte poate că-ntr-o scrisoare ţi-am cerut iertare c-am îndrăznit a te iubi. Ştiam eu de ce-o cer. Ştiam prea bine că fondul sufletului meu e desgustul, apatia, mizeria. Eu nu sunt făcut pentru nici o femee, nici o femee nu e făcută pentru mine, şi oricare ar crede-o aceasta, ar fi nenorocită. Nu iubesc nimic pentru că nu cred în nimic şi prea greoi pentru a lua vreun lucru precum se prezintă, eu nu am privirea ce înfrumuseţează lumea, ci aceea care vede numai răul, numai defectele, numai partea umbrei. Sătul de viaţă fără a fi trăit vreodată, neavând un interes adevărat pentru nimic în lume, nici pentru mine însumi, şira spinării morale e ruptă la mine, sunt moraliceşte deşălat. Şi D-ta mă iubeşti încă, şi D-ta nu vezi că sunt imposibil, că-ţi arunci simţirea unui om care nu e-n stare nici de-a-ţi fi recunoscător măcar?
Dă-mă uitării precum te-am mai rugat, căci numai uitarea face viaţa suportabilă.
Nu risipi partea cea mai bună a vieţii şi a inimei d-tale pentru un om care nu e vrednic să-ţi ridice praful urmelor şi crede-mă odată în viaţă când îţi spun marele adevăr, că cel ce nu e-n stare a se iubi pe sine, nu e-n stare a iubi pe nimenea. Va fi poate ca orice organism o jertfă a instinctelor sale fiziologice împreunate c-o idee fixă. dar când un asemenea om ca mine va cerceta cenuşa din inima lui, va vedea că nu există încă nici o scântee, că totul e uscat şi mort, că n-are la ce trăi, că târâie în zădar o existenţă care nu-i place nici lui, nici altora. Nu cred nimic, nu sper nimic şi mi-e moraliceşte frig ca unui bătrân de 80 de ani. Dta trăieşti şi eu sunt ucis – ce raport poate fi între noi?
De aceea lasă amărăciunea de-o parte, bucură-te de-o viaţă care va fi frumoasă încă, pentru că ai devenit o femee demnă, pentru că astăzi eşti ceea ce ar fi trebuit să fii totdeuna după dispoziţiile D-tale generoase şi după spiritul de adevăr pe care-l ai. Părerea de rău de a-ţi fi cauzat D-tale dureri e singura părere de rău pe care-o am… Te rog iartă-mi-le cu atât mai mult cu cât mai mult cu cât eu n-am nimic de iertat, cu atât mai mult cu cât de la D-ta n-am văzut decât bine.”

Al D-tale supus,
Eminescu

Azi, iunie e mai fierbinte ca oricand.
Cu mana la tampla,
rezemat de un arbure de rauri,
priveste peste brazda de timp
in care gandul isi inmoaie spicele aspre.
Priveste spre intangibila departare…
Singuratatea azurie
nu depaseste un suflet imbracat in agonii.
Cerul incepe sa urle a furie nebuna,
linistea posaca
rupandu-si alert centura de lumina.
Norii plang ca o mama indoliata.
Pamantul mormaie sub pasii
fiecarui strop de ploaie,
invaluiti in matasea unei amezi tarzii.

Timpul si-a uitat traiectoria
hoinarind bezmetic
printre gandurile mele,
intrebandu-ma sarcastic
daca are sa fie soare
sau are sa ploua
peste sufletul meu de carton.